Studenţia – o investiţie a părinţilor

Postura de părinte este o “slujbă” complicată într-o lume a mileniului trei, în care trăim. Aceeaşi complexitate o regăsim însă şi în postura de student, de urmaş al primei categorii. Odată ce ai un copil, normal este să îi porţi de grijă, să îi îndrumi primii paşi, apoi sa îl sprijini să facă scoală, iar dacă se simte în stare, chiar şi o facultate. La fel de normal este ca, pus fiind în postura de copil să îţi respecţi părinţii, să le asculţi sfaturile, să profiţi de sprijinul care îţi este acordat pentru că nu toti au parte de asa ceva şi să nu uiţi apoi să le aduci o cană de apă la bătrîneţe, cum spune vorba populară. Să vedem însă cum colaborează cele două entităţi, cît la sută este dragoste maternă, cît este datorie sau cît este interes în acest raport părinte - student. Asta vom încerca să desluşim în cele ce urmează cu “ajutorul” studentilor ieşeni şi a părinţilor acestora.

Studentul explorator în Iaşi

Studentul păşeşte în Iaşi cu gîndul clar “Gata cu bacul şi liceul, merg la facultate frateee.”. Fac excepţie aici cei care locuiesc în Iaşi şi vin de pe la diferite licee “de prestigiu”, dar aceştia sunt în minoritate, deci ne vom ocupa de majoritate. Avem deci imaginea studentului ajuns în camera de cămin, cu bagaje dupa el şi noii colegi / colege de cameră alaturi. De aici începe viaţa de explorator a studentului şi continua cea de finanţator a părintilor, dar acum miza creşte: fostul licean face facultate la Iaşi. Ţintele de explorat ale studentului sunt multe: cursuri, seminarii, secretariatul facultaţii, biblioteca, căminul, puicuţele / baieţii bine din jur, crîşmele, discotecile, mall-urile etc. Datoria părintelui în toată această explorare este să se ocupe de finanţare, de aprovizionarea cu mîncare şi de spălat haine. Atît şi nimic mai mult, fără multe detalii, fără complicaţii. “Mama, deci ai pus banii pe card? Bine, uite eu mi-s bine, dar trebuie să plec, hai că mai vorbim, am de făcut un proiect şi trebuie să merg să mă documentez. Ce? Dacă mi-e dor de casă. Măi mamă, normal că mi-e dor de voi şi toate alea. Salută-l şi pe tata…nu, nu, nu mi-l mai da la telefon, lasă că îl sun altă dată. Gata, hai că plec. Te-am pupat. Uof, frate ce mă enerveazǎ cînd mă ţine zece ani la telefon. Băieţi hai că io merg în Tudor mai devreme, ne vedem acolo. Mihai, dacă mai ai nevoie de ceva bani, îţi dau cînd ne vedem că mi-au pus ai mei pe card. Baftă.” Ideea de mai sus se repetă frecvent în conversaţiile studenţilor cu “acasă”.

“Sfîntul” pachet de acasă

Dacă pe deoparte, studentul merge să se “documenteze” în localurile din Tudor pentru un “proiect”, în cealaltă dimensiune, adică cea a părintilor, lumea îşi face griji pentru plodul lor trimis tocmai la Iaşi să înveţe, singurel / singuricǎ într-un oraş mare, la condiţii de cămin sau în chirie. Mama găteşte de toate, iar mîine o sǎ meargă tata la maxi-taxi, să pună pachetul pentru copil. Mîncare, haine curate şi bani pleacă spre Iaşi, la “Vama Veche”, unde stă şi aşteaptă înfometat, murdar şi cu datorii sărăcuţul student. La toată pledoaria de pînă aici trebuie adăugat şi cazul excepţiilor, pentru că sunt studenţi, care preţuiesc banii trimişi de părinţi, pînă la ultimul leu, se străduiesc să înveţe şi nici nu concep cuvantul “restanţă”, pentru că ar trebui să plătească taxă sau nu ar trece la buget şi i-ar dezamăgi tare pe părinţi. Tot respectul pentru ramura aceasta de studenţi, ideea este că sunt în minoritate şi dacă privim situaţia în ansamblu, iese în evidenţă cealaltă categorie de studenţi, care profită la maxim de “viaţa de Iaşi”, pe la facultate dau mai rar, pentru că sunt funcţionali numai după ora 11.00 dimineaţa, iar o restanţă nu este tragedie, pînă la urmă ideea e să termine facultatea cu orice notă, oricum schema taxă-buget contează mai puţin. “Pe mine sincer nu mă interesează să trec la buget. Am intrat la taxă şi aşa voi rămîne probabil toată facultatea. Nu mă stresez, ai mei m-au trimis aici să fac facultatea asta, nu să termin cu 10 pe linie. Cred că pe lîngă facultate trebuie să îţi trăieşti şi studenţia şi nu poţi face asta cu coroniţa pe cap, ca la clasa întîi (…) uite de pildă acum în sesiune, este destul de simplu, pentru ca singura chestie pe care o vreau este să iau 5 la toate obiectele. Nimic mai mult. Am însă noroc de ai mei, că îşi permit să mă sprijine în facultate.” este de părere Andrei, din anul II, la Litere, la universitatea “Alexandru Ioan Cuza”.

“Taică’su a băut toată viaţa lui şi a căzut pe umerii mei sarcina”

Faptul că unii părinţi oferă odraslelor tot ce au nevoie, numai ca să aibă copil la facultate demonstrează un sacrificiu de care aceştia sunt dispuşi, pentru că nu este nici simplu, nici ieftin să ajuţi un proaspăt absolvent de liceu să treacă prin facultate. O parte dintre părinţi chiar au de unde şi de aceea nu le impun nimic special copiilor, decat o diplomă, apoi o sa îi bage ei în sistem prin pile. Sunt însă si parinti care investesc în copii lor precum investeşte un om de afaceri aproape de faliment, într-un pont primit pe ultima sută de metri. Oamenii aceştia dau din puţinul lor copilului sperînd că într-o zi, acesta va ajunge un om mare, cu carte şi bani, bani care vor ajuta familia în ansamblu. “Am copil la facultate, pentru mine asta este o mare realizare. Este în anul II, la Asachi, în Iaşi. Taică’su a băut toată viaţa lui şi a căzut pe umerii mei sarcina de a-l duce la o facultate. Nu este singur, mai am încă doi baieti care muncesc, dar el a fost cel care le avea mai bine cu învăţatul şi am zis că trebuie să fac tot ce îmi stă în putinta să îl ajut să meargă pînă la capat. Sper din suflet că se va realiza şi va ajunge cineva, numai eu ştiu cum fac rost de banii pe care îi trimit lunar la Iaşi.” povesteşte doamna Maria, 51 de ani, din Suceava. În Republica Moldova, situaţia este şi mai grea. Un sondaj recent făcut de Jurnalul de Chişinău, arată că jumatate dintre studenţii, care studiază acolo au parinţii plecaţi peste hotare, pentru că altfel nu ar face faţă taxelor şi nevoii de bani din facultate.

“Daca aş trăi doar din banii pe care îi primesc lunar, ar trebui ca saptamana să aibă 2 zile”

De multe ori venirea la facultate a studentului creează o prăpastie imensă între acesta şi părinţi. Mai întai este problema banilor: parinţii încearcă pe cat posibil să trimită destui, dar studentul este obligat să folosească pretexte, cum ca ar fi că plăteste taxă, cînd de fapt nu este aşa sau că pentru realizarea unui proiect trebuie să cheltuie nu ştiu cîţi bani. “Daca eu aş trăi doar din banii pe care îi primesc de la părinţi lunar, ar trebui ca saptamana să aibă 2 zile. Cheltuiesc destul de mult. Adica nu suport mijloacele de transport în comun şi taxiurile s-au scumpit acum, ies cu colegii şi prietenii cam de 2-3 ori pe săptămîna şi na, îmi mai cumpăr şi eu ce îmi trebuie, că-s fată.” afirmă Raluca, studentă in anul II, la FEAA.
După problema banilor, urmează cea a îngrijorării la care sunt dispuşi părinţii şi de nevoia lor pentru vorbe ca “Mamă învăţ. Uite acum stăteam cu colegu de cameră şi rezolvam o problemă.”, asta în timp ce studentul respectiv se pregăteşte să iasă în oraş la o băută zdravănă sau cazul studentei care iese repede din localul unde canta muzica la maxim, pentru că a vazut pe display-ul telefonului “mama”: “Vai mama, uite mă plictisesc. Am învăţat şi acum mă uitam la televizor. Mai acuşi o să mă culc, că deja e zece, e cam tîrziu.”. Parinti pur si simplu digeră foarte greu faptul că copilul lor, printre altele la Iaşi, se mai şi distrează, dă bani pe ţigări, taxiuri, alcool şi altele. Este acel joc în care studenţii şi parinţii se angrenează, fiecare spunînd ceea ce celalalt vrea să audă.

Nuanţa de galben de pe piaţa muncii din Romania se intensifică

Un articol din revista Financiarul de astăzi: http://www.financiarul.ro/2008/03/05/iulian-dascalu-va-construi-palas-ul-cu-muncitori-din-china, ne prezintă la categoria “Ştirea Zilei”, faptul că Iulian Dascălu va folosi pentru contrucţia Palas-ului muncitori chinezi. Citiţi articolul şi apoi luaţi o poziţie. Impresia generală se rezumă la faptul că este o nedreptate la mijloc. Adică unul din motivele pentru care s-a aprobat proiectul în sine a fost promisiunea lui Dascălu că face locuri de munca pentru ieşeni la Palas sau cel puţin pentru romani, veniţi din alte colţuri ale ţarii. Acum, după ce s-a vazut cu sacii în caruţă, face abstracţie de ce a promis, că e la modă la noi şi alege varianta “galbenă”. Totuşi, aşa de dragul artei, hai să ne punem un pic în rolul de avocat al diavolului. Ce este Iulian Dascălu? Om de afaceri. Ce caută un om de afaceri? Profit. Care este una din modalităţile pentru obţinerea profitului? Mînă de lucru ieftina, dar care să dea randament maxim. Aşa, pînă aici este clar. Acum, să vorbim un pic de chinezi. Sunt aceştia o alternativă pe piaţa de muncă romanească? Cu siguranţă da. Trebuie să ne fie frică de concurenţa lor pe piaţa muncii de la noi? Hai să vedem. Profilul muncitorului în construcţii roman: se trezeste în jur de ora 7, bea cafea, bea rachiu, mai schimbă o vorbă şi pe la 9 e gata de muncă. La ora 12 vrea minim o oră de pauză. În această pauză cere mîncare multă şi buna şi o tărie după, pentru ca să prinda putere, după vorba din popor. Încheierea programului de lucru se face pînă în ora 18.00. Să vedem şi profilul muncitorului chinez: tăcut, mănîncă puţin, nu bea alcool, nu vrea pauză, eventual poate una de 20 de minute, nu ocupă mult spaţiu de locuit şi dacă programul de lucru este stabilit de la 7 la 20.00 se conformează, fără prea multe comentarii şi telefoane la sindicat. Prin urmare, de ce să aleagă Dascălu mîna de lucru romînească? Trebuie sa fie nebun să facă asta. Este clar că şi-a încălcat promisiunea care se referea la locurile de munca pentru ieşeni, dar asta era de aşteptat, trebuiau “unşi” ochii contribuabililor cu ceva. Trebuie să trecem peste reacţia “Vai ce nedreptate, hai să îl punem pe Dascălu la zid!!!” şi să mergem mai departe cu grijile pentru concurenţa pe care ne-o fac muncitorii “gălbejiţi”. Aceştia, datorită stilului de viata au mult mai multe atuuri ca noi, pe piaţa muncii din Romania. Filmuleţul de mai jos, “rupt” din stirile CNN, arată în ce condiţii sunt obisnuiţi să lucreze muncitorii chinezii într-o fabrică de jucării, care ajungeau pe piaţa americană.

Ştii să te comporţi pe mess?

Se vorbeşte mult pe tema erei digitale, a faptului că oamenii nu mai socializează “pe viu”, folosind tehnologia pentru asta, respectiv telefonul şi internetul. Este trist şi probabil aţi întalnit şi voi cazuri cand omului îi vine mai uşor să se exprime pe…mess, de exemplu. Zilele acestea am cunoscut o persoană. Dupa 5-6 replici a venit şi mess-ul în discuţie: “Păi ai id de mess? Mai vorbim acolo. Io intru zilnic, îţi dau add astăzi şi vorbim.” M-am conformat, am facut schimb de id-uri. Am vorbit, adica pardon..ne-am citit în ziua respectivă mesajele reciproc în fereastră, iar a doua zi, m-am logat pe mess, fără să deschid însă fereastra persoanei cu care făcusem cunoştinţă cu o zi înainte. Seara pe la 7, mă pune păcatul să deschid fereastra mai sus pomenită şi să arunc acolo un “Salut”, cu un :) alături. Sunt asaltat de o serie de reproşuri, cum că “Păi nu ai zis nimic astăzi pe mess? Cum poţi să intri fără să spui nimic? Să ştii că m-am supărat!!!” Mă uitam efectiv “ca boul” la monitor şi încercam să înţeleg cu ce am greşit. Adică există un barem? Trebuie să schimbi un anumit număr de replici cu o persoana pe messenger? Există un cod al bunelor maniere pe mess şi nu ştiu eu? Ulterior m¬-am întîlnit cu persoana în cauză şi părea foarte stanjenită, scoteai cuvintele de la ea “cu cleştele”. Cînd i-am zis chestia asta, mi-a răs în nas: “Ce vrei, e mai simplu pe mess. Nu sunt obisnuită să vorbesc faţă în faţă mult cu o persoană.” Replica mi-a lăsat un gust amar şi mi-a adus aminte de o cîntare a celor de la Paraziţii:

Eminescu şi toaleta de lux

“De avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece” cîntau cu aproximativ 16 ani în urmă basarabenii Ion şi Doina Aldea Teodorovici. Au fost asasinaţi cei doi şi totul s-a muşamalizat sub pretextul unui banal accident de maşină. Şi Eminescu şi-ar dori cu siguranţă să aibă soarta celor de mai sus, dacă ar “pica” în acest moment în Iaşi şi s-ar apuca de judecat. Cred că ar merge prima dată în parcul Copou să vadă în ce stare mai este Teiul. Nu va fi mulţumit romanticul din el la vederea cercurilor de metal care înconjoară Teiul sau poate cine ştie, este posibil să dea acelor cercuri o semnificaţie anume şi să rezolve problema poetic. Lăsînd un pic Teiul la o parte, Eminescu va afla din discuţiile trecătorilor ca este an electoral: “Nu ştiu măi Mărie, eu cred că o să iasă cel care e acum. Degeaba se agită profesorul ăla şi cu tanti aia cu moda, că nu o să facă nimic. Cel de acum are deja sforile trase şi o să rămînă primar.” În felul acesta află Eminsescu de Nichita şi brusc un iz aer puturos îi loveşte nările. Întoarce privirea şi vede toaleta publică din Copou, aflată într-o stare jalnică. Bine, pentru Eminescu este lux, pentru că, vorba aia, omul e venit din alt secol. Se îndreaptă curios către locul puturos care stă relativ aproape de teiul lui şi observă că “mai la vale” de acesta se lucrează. Întreabă “Luceafărul” curios: “Oameni buni, ce faceţi aici? Construiţi vreun monument ceva?” Raspunsul lui nea’ Vasile vine promt, după ce aruncă lopata “Nu coane, aici facem veceu de 100 de mii de euroi, comandat de domnu’ primar.” După ce oamenii îl vor pune în temă pe marele poet despre cît înseamna 100.000 de euro, acesta o să exclame speriat: “Bine, dar de ce atata bănet pentru o budă? Se poate construi o şcoală cu banii aştia şi în incinta şcolii să fie chiar doua bude.” Omul uită de lopată şi se bagă în vorbă cu Eminescu: “Las-o dom’le moartă cu şcolile, vorbeşti prostii, nu mai este ca pe vremea matale. O să fie o minunăţie de cladire, pe 200 de metri pătraţi. O să vină ieşeanul special să îşi facă nevoiile aici în parc şi în treacăt o să privească şi Teiul, deci nu te mai mira atîta. Prin acest WC, atragem oameni la Tei.” Va pleca Eminescu resemnat, îi va pieri cheful de judecat, cînd va realiza că locul său de suflet în Iaşi este acum spatiu pentru afaceri puturoase ale Primăriei si Consiliului Local. Pe cine să mai judeci? Dacă Municipalitatea bagă 100.000 de mii de euro într-o singură toaletă publică, în contextul în care pe raza oraşului sunt 5 astfel de puncte pentru nevoiile umane, dintre care 3 sunt cu lacătul mereu pus. Ce explicaţie ar putea să primească Eminescu la toate acestea? Ce explicaţie ar putea să primească cetăţeanul ieşean pentru aceste “nonconcordanţe”? Vice-primarul Adăscăliţei încearcă cu toată cultura lui de sportiv să explice că în privinţa toaletelor poblice din Iaşi “Nu avem presiune pentru acest gen de locaţii, care sa ne fie solicitate de cetaţeni, decît la momentul tîrgurilor şi a evenimentelor de mai anvergură în oraş.” Pînă şi Eminescu s-ar prinde de ipocrizia de care dă dovadă viceprimarul: nu există presiune pentru astfel de locaţii? Păi ce ar trebui să se întîmple? Să aibă loc un protest în faţa Primariei, unde lumea să vină să scandeze “Vrem toalete publice! Vrem dreptate!” Este un detaliu de bun simţ, pe care Primaria îl are in vedere în orice oraş civilizat, care depaşeşte un anumit numar de locuitori şi are o anumită importanţă, în statul în care este situat. Fiind an electoral a fost obligată şi primăria ieşeană să ia în considerare problema şi deodată a apărut promisiunea că 400.000 de lei vor fi investiţi în punerea în funcţiune a mai multor toalete publice în Iaşi. Întrebare eminesciană: Nu se putea fără biciul electoral?

La orele de vărf, pe Copou se circulă ca în Bucureşti

Noul semafor din apropierea universitaţii “Alexandru Ioan Cuza” provoacă o poluare fonică infernală. Nu semaforul în sine “urlă”, ci şoferii care văd în clanxon singura modalitate de exprimare la volan, în afară bineînteles de cea verbală prin care eşti trimis de unde ai venit sau acuzat că ai luat carnetu’ la Popricani. Semaforul în cauză blochează şi mai tare zona dintre “Cuza” şi Fundaţie. Dacă pînă acum şoferii erau exasperaţi de studenţii care traverseaza încontinuu strada “agale”, de parcă ar trebui să alergi pe trecerea de pietoni, acum aceştia sunt la un pas de infart cu noul semafor. Era nevoie de el acolo, clar trebuie subliniat că trăim într-o lume civilizată prin aceste semafoare, dar încet-încet Iaşul o să ajungă un oraş ca Bucureştiul, cel puţin în materie de trafic.

Sateliţii militari – miză majoră pentru marile puteri

O lecţie de Istorie ne spune clar că, satelitii au fost lansaţi prima dată pe orbită de catre rusi si tot ei au trimis în spaţiu prima rachetă cu un om înăuntru. Bineînteles, a urmat replica Statelor Unite, care la sfîrşitul anilor ’60 şi-au trimis un reprezentant pe Lună. Pentru omul de rînd informaţiile de mai sus, împachetate frumos, de parcă ar fi o armonie de cînd lumea între americani şi ruşi sunt sufieciente. Trăiască neştiinţa, pentru că dacă am şti ce este sus, în afară de Raiul din religie probabil ne-ar fi greu să mergem mai departe în viaţa de zi cu zi.
Spaţiul cosmic, cel puţin cel din vecinatatea Terrei a fost cîndva liniştit, un mister pe care pămînteanul nu reusea să îl dezlege, din simplul motiv că nu avea acces acolo. Odată ce “accesul” a venit, la mijlocul secolului trecut, a început “comedia”. Spun comedia pentru că în momentul de faţă spaţiul cosmic este un loc de transit intens. Sateliţi artificiali, sonde cosmice şi nave cosmice se “plimbă în voie” pe Sus. Pe lîngă aceste “autovehicule aeriene”, avem de-a face Sus, ca şi pe Terra cu Gunoi. De data aceasta rezidurile sunt spaţiale şi îşi au origini diverse începînd de la sateliţi dezafectaţi şi terminînd cu bucăţi de metal rupte din caroseria unor nave şi “uitate” acolo Sus. Sateliţii reprezintă în momentul de faţa, din toate punctele de vedere principalele unelte ale omului în spaţiu. Aproximativ 860 de sateliţi, în proprietatea a peste 40 de ţari sunt la această oră funcţionali. Statele Unite deţin jumatate din aceşti sateliţi. În jur de 170 din aceşti sateliţi sunt militari. Restul sunt in general folosiţi pentru observarea fenomenelor naturale, fapt ce îi conferă pămînteanului confortul de a sta pe canapea în faţa televizorului cu un hamburger în faţa şi cu ochii pe fata sexy de la ştiri, care îl informeaza punctual cum va fi vremea în zilele următoare. Pînă În anii ’90 sateliţii de telecomunicaţii au mai contribuit la un confort oferit aceluiaşi pămîntean, anume Telefonul. S-au descoperit însă reţelele terestre de fibră optică si astfel în ziua de azi sateliţii sunt folosiţi întelecomunicaţii, doar în zonele unde nu există reţele de fibre optice.
Sateliţii militari sunt cei care stîrnesc cel mai mult curiozitatea în legătură cu performanţele lor. 4 octombrie 1957 este data la care a fost lansat Sputnik 1, primul satelit artificial, realizat în fosta URSS. Iniţial ruşii au vrut să consruiască o rachetă de luptă, dar faptul că americanii şi-au anunţat intenţia pentru lansarea unui satelit artificial i-a făcut pe ruşi să îşi redirecţioneze eforturile. Ţinerea secretă a informaţiilor despre astfel de sateliţi este un obiectiv major astăzi pentru marile puteri mondiale, făcînd trimitere acum direct la americani şi la ruşi. Totuşi din restul de informaţii care mai scapă către public putem să ne facem o imagine despre un astfel de satelit, care este in stare să identifice obiecte de 20 de centimetri, de la înălţimi de 400 – 500 de kilometri. Dacă între 1957 şi 1975 SUA si URSS erau într-o competiţie făţişă si exista realmente o luptă pentru cucerirea spatiului cosmic, astăzi lucrurile s-au calmat, cel puţin în aparenţă. Americanii şi ruşii colaborează în cadrul unor misiuni comune. Oricum o cursă pentru spaţiul cosmic mai există, diferenţa acum este că sunt mai multe state combatante la linia de start. Staţia Spaţiala internaţională este o dovada tangibilă a trecerii “conflictului” la un alt nivel.
Un exemplu concludent al acestui nou nivel este exemplul satelitului american de 9 tone ieşit de sub controlul NASA, care era aşteptat să aterizeze pe Pamînt la sfîrşitul acestei luni si începutul lui martie. Casa Albă a anunţat că ţine sub control aterizarea satelitului si acesta nu va produce daune majore. Satelitul spion va fi eliminat prin reintrarea controlată în atmosferă şi va poposi în ocean, fără ca nici o altă ţară aibă posibilitatea sa studieze tehnologia americană. Aici apare “buba”. Ruşii acuză SUA că acest satelit rebel este pretextul pentru testarea unor arme de distrugere a sateliţilor-spion ai altor puteri.Washington-ul neagă vehement acuzaţiile ruşilor şi afirmă că satelitul nu mai poate fi controlat de la sol şi singura soluţie este distrugerea controlată a satelitului pentru a se evita victimele pe Terra. Pînă acum, armata americană nu a mai doborăt ţinte aflate dincolo de suprafaţa Pămîntului si de aici vine frica ruşilor. Americanii paşesc cu un pas înaintea lor. Satelitul în cauză are un rezervor de 500 de kilograme de carburant toxic, iar dacă ar ajunge în apă sau pe uscat, substanţa respectiva ar ataca sistemul nervos şi în doze mari ar cauza chiar moartea.
Joia trecută satelitul în cauză a ajuns pe Terra. Acesta a fost scăpat de sub control de către americani şi a fost distrus la 247 de kilometri deasupra oceanului Pacific. Chinezii sunt cei care au reacţionat primii, cerînd Guvernului american informaţii despre distrugerea satelitului, deoarece acest fapt poate avea consecinţe grave asupra securităţii spaţiale. Am văzut asfel că acum, “lupta” pentru spaţiu este mai subtilă, americanii reuşind sub pretextul “siguranţei Terrei” să capete informaţii foarte preţioase despre distrugerea sateliţilor spion.

Independenta Kosovo – obiectiv american bifat

Pe 19 februarie 2008, o alta bucata din fosta Yugoslavie a fost declarata autonoma. “Mica America”, cum era denumita de unii Yugoslavia, datorita dezvoltarii sale pierde si Kosovo. Americanii bifeaza inca o victorie in planul lor de farmitare a fostului bloc sovietic. Serbia a fost pentru americani nucleul popoarelor slave din Balcani. Serbia era un ciot destul de marisor pentru Washington si de aceea trebuia starpit repede prin interventii NATO in Kosovo, care pentru public mergeau pe principiul “restabilirii linistii si garantarea respectarii drepturilor omului”. Sunt curios, daca nu cumva la Casa Alba exista un barometru al drepturilor omului, in functie de zona in care individul isi duce traiul pe Terra. Americanii au folosit determinarea albanezilor, al caror interes pentru Kosovo i-a transformat in inca o unealta-stat pentru apararea intereselor Statelor Unite in Balcani. Prin Kosovo, SUA a testat reactiile statelor europene. Mai sunt zone care pot fi farmitate de americani si de interventiile NATO. Se stie ca si noi romanii avem pe maghiari in Transilvania, iar acestia se culca si se trezesc cu acelasi gand: sa transforme zona in stat autonom, unde sa isi duca veacul cu drepturi depline maghiarii si mai putin romanii. Noroc ca americanii inca nu au pretext sa ii ajute pe unguri. Prin toata aceasta “comedie” Kosovo, coordonata de americani se vrea punerea SUA in centrul a ceea ce se cheama relatii internationale. In felul acesta statul american isi va putea exercita interesele in toate zonele de pe Glob ca pe o tabla de sah. In toata aceasta interventie in fosta Yugoslavie, SUA a avut un aliat mai mult decat puternic, anume mass-media occidentala, care a manipulat publicul prin prezentarea faptelor doar din perspectiva albanezilor, care au de suferit in zona. Un exemplu clasic al manipularii mass-media in timpul interventiei NATO in Kosovo este cifra care se situa intre 150 si 250 de mii de albanezi din Kosovo, care au pierit din cauza lui Milosevici. Estimarea era facuta din “surse de incredere” bineinteles. La un an dupa “genocidul” si “exterminarea” din Kosovo, un tribunal sub egida ONU nu gaseste dovezi pentru cele doua caracteristici pe care le-a dat media occidentala sitiatiei provocate de Milosevici. Mai mult, la Haga, Milosevici este acuzat de uciderea a 391 de persoane. Vorbim de sute, deci nu mii cum veneau stirile “din surse sigure”, in timpul interventiei NATO in Kosovo. In 1999, pe 10 iunie Kosovo ramane sub administratia trupelor NATO, printr-un act imputat de americani. Linistea promisa de acestia este contrazisa de evenimentele din martie 2004, cand sunt incendiate case sarbesti, biserici si ucisi sarbi in Kosovo. De fapt americanii nu au promis nimic, totul se petrece sub egida NATO. Ei au dat-o in bara, nu americanii. Evenimentele din martie 2004, au dus la anularea hotararii din 1999.
Marti, 19 februarie, la ora 18.00 la Grand Hotel din Pristina presedintele provinciei independente Kosovo sustinea declaratii de presa, in timp ce un “pic” mai incolo, peste ocean, cineva, intr-un birou al Casei Albe, isi freca mainile, multumit ca a bifat inca un obiectiv. Lista continua…

Fostă închisoare păzită de cîini

Scenariu copiat leit din realitatea de zi cu zi: Student care merge la un curs de la 18.00 la 20.00, în corpul E al Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”. Pînă aici nimic anormal. Sunt aiurea cursurile acestea tîrzii, mai ales cînd se desfăsoară în corpul E, fosta inchisoare. Trecem însă peste aceste inconveniente: am venit sa învătăm la facultate si in Romania de multe ori trebuie sa faci abstractie de spatiul in care studiezi. La ieşirea de la curs însă eşti întîmpinat de 4-5 dulăi care latră de mama-focului. Aici este problemă. Îţi zboară din cap toate ideiile despre Teoria Mentalităţilor, despre care tocmai ai vorbit la curs şi principala ta problemă devine “mentalitatea” patrupedelor, care latră zgomotos “la adresa” ta. Ieşi din incinta corpului E muşcat sau nu, asta depinde de caz şi te gîndeşti ca prostu’, dacă chiar în halul ăsta trebuie să te sacrifici, ca să faci o facultate. În curtea corpului E, mai funcţionează şi căminul Akademus, acela modern cu cazarea de 500 de lei pe luna şi şcoala “Junior”, care pregăteste copii de scoala primară pentru studentie la “Cuza”. Eu cred că Akademus-ul si Juniorul au fost două investiţii speciale, dar angajaţi fraţilor agenţi de pază, care să poată face diferenţa dintre infractor şi studenţi amărîţi, care merg la cursuri. Nu lăsaţi cîinii să păzească cele 2 imobile. Vorbesc de două, pentru că la corpul E , nu prea ai ce să păzeşti, în afară poate de tipografia, care funcţionează la parter. Sau dacă vreţi musai cîini, puneţi de ăia cu instinct, gen Lassie care să facă diferenţa intre rău si bine, să nu muşte oameni nevinovaţi. “Am ieşit împreună cu doi profesori de la un seminar, la ora 10 dimineaţa. Am observat că erau tolăniţi la soare 3 javre, dar nici prin cap nu ne-a trecut că ar fi violenţi. Nu au lătrat, decît în momentul în care unul dintre ei era cu colţii în piciorul meu şi al unuia dintre profesori. Nu mi-e frică de cîini, dar după încă cîteva întîmplări de acest gen la corpul E, presupun ca o să îmi fie.” povesteşte Daniel, anul III, la Litere.
Dar cîini nu sunt doar la corpul E in Fundatie. Aceştia se simt foarte bine şi mai sus, pe Copou. În Titu Maiorescu este cam riscant să te plimbi prin parc pe la “Balena”, cand se întunecă. Mergi şi tu cu gagica să staţi pe o bancă şi să vă şoptiţi vorbe dulci, cînd deodată tot farmecul este stricat de un lătrat puternic. Uşor domnu’ Nichita, văd că vă frecaţi palmele acolo în rîndul din spate, cu soluţia in minte. Nu-i eutanasiaţi!!! Şi noi studenţii avem inimă, nu vrem soluţii extreme, dar măcar mutaţii in spaţii special amenajate sau răriţii. Sunt si ei o “frumuseţe” a campusului, dar “în haită” fac ravagii. Chiar nu este corect, pentru ca trăiesc de pe urma studenţilor, din resturile de mîncare aruncate de aceştia. Mai este si soluţia dresării, dar cred ca Universitatea are probleme mai importante decît dresarea cîinilor din campus.

Apa curge, glumele raman

S-a spart robinetul la bucătărie in caminul C5। Alarmă! Curge apa aiurea। Pe cine interesează pînă la urmă? Studenţii nu au nici un interes să meargă să treacă asta în “caietul cu probleme” de la portar, pentru că au preţ fix la cămin şi apa care curge aiurea nu-i deranjează। Administraţia căminului o tratează ca pe o problemă minoră, dat fiind că stricăciunea are 3 luni vechime। ओरिकुम nu este grav pentru că apa care curge aiurea încontinuu, pică în chiuveta, deci nu există risc de inundatie în bucătărie। Totuşi, aşa de dragul artei, este cam inestetic să vezi apa cum curge cînd speli vase, aşa că vă rugam să reparaţi robinetul. Domnii instalatori, mecanici sau ce or’ fi ei, care vin dimineaţa şi fac glume penibile cu duduiile de serviciu, ar trebui să îşi facă timp să rezolve problema în loc să provoace zarvă dimineaţa la ora 8, cănd unii studenţi mai dorm. Exemplu: intră în camera 2 pe 2 unde au “sediul” femeiile de serviciu şi cer cîteva chei de camere de la acestea. “Daţi-mi şi mie 23 de numere.”. Normal că afirmaţia omului provoacă isterie generală în camera bietelor femei ajunse la o varstă respectabilă. Un rîs nebun porneşte şi dureaza vreo 10 minute, de ajuns ca să trezească lumea la 8 dimineaţa.